Acum dupa ce am ajuns sa lucrez oficial pentru o persoana necunoscuta, intr-o tara straina, am inceput sa cunosc sentimentul mai bine. Este groaznica dimineata cand trebuie sa te trezesti la munca, si mai rau este cand trebuie sa ii suporti starile sefului si absolut terifiant este cand stai toata ziua la birou dupa o noapte de petrecere.
Cand am ajuns prima zi, o colega “binevoitoare”, nu am sa ii spun nationalitatea, ca sa nu fiu rasista, mi-a povestit cate putin despre firma noastra, ce si cum, cine si mai ales unde si de ce. Totul era foarte negru dupa spusele ei, m-am simtit ca si cum am ajuns in iad, incepusem sa imi imaginezi lucruri si mai ales vedeam totul intr-un mod atat de urat, incat nici nu ma mai gandeam ca ar putea exista si o parte frumoasa.
Asa ca, primele zile au fost un dezastru, nu ma puteam acomoda, in gandul mereu erau doar vorbele ei si ii dadeam din ce in ce mai multa dreptate.
Pana cand, intr-o dimineata, m-am trezit, m-am uitat in oglinda in timp ce ma spalam pe dinti si mi-am propus ca ziua aceea sa fie diferita. Sa incep sa fiu eu, sa ma port normal, fara prejudecati si sa vad dupa ce va fi. Am ajuns la birou zambitoare, pusa pe glume usoare, ca de dimineata.
Mi-am cumparat oreo, ba chiar am servit pe toata lumea in birou. Simteam cum gheata se sparge si soarele iesea asa usor, si in coltul gurii aparea cate un zambet. Deja nu mai era aceeasi atmosfera, lumea lucra zambind, se faceau mici pauze de barfe, lucru pe care nu il mai vazusem pana atunci.
Totul se imbunatatea, doar colega mea uracioasa statea singura la birou, plina de nervi si parca imi arunca venin in loc de priviri. Nici nu m-a interesat, mi-am vazut in continuare de treaba mea si am facut ca fiecare zi sa fie din ce in ce mai buna.
Miercuri a fost ziua decisiva, i-am invitat pe toti in oras, la un restaurant spaniol. Stiam ca sunt mai multe de aflat, ca toti au un trecut, o poveste, o amintire. Nu puteam sa plec din locul asta fara sa devin mai apropiata de ei, managerii mei. Au fost una dintre cele mai frumoase seri din Shanghai. Am ramas impresionata pentru ca au venit absolut toti(doar “colega” lipsea bineinteles).
Eram gatiti, deschisi si zambareti. Am baut mult vin, am depanat amintiri si am ras mult. La un momentdat toti au inceput sa scoata pungile de sub masa. Nu imi dadeam seama ce se intampla. De la cel mai mic manager, pana la seful cel mare mi-au cumparat cadouri, m-au rugat sa raman, sa nu ma intorc in Europa, sa stau sa lucrez cu ei.
Cand am auzit “firma asta are nevoie de tine” am inceput sa plang fara sa ma mai gandesc, dar si sa zambesc in acelasi timp. Le-am multumit mult, i-am pupat pe toti pe rand si am facut o poza cu fiecare. Am dat toti noroc in cinstea mea si am continuat sa bem.
Ca si concluzie, pot spune ca m-am simtit minunat.,apreciata si respectata. Am ajuns intr-un oras de 23 de milioane de persoane, intr-o companie mare, cu birouri in diferite tari si continente. Nimeni nu stia cine sunt, ce fac. Stiau doar ce scrie pe un CV normal, ca sunt din Romania si ca am studiat la Londra. Asa am intrat prima data pe usa biroului de la etajul 14, camera 407.
Am plecat de acolo regretand ca perioada s-a terminat. Ba chiar, joi m-am intors la birou. M-am imbracat cu unele din cadourile primite si m-am dus sa ii vad. Deja imi era dor de ei toti. Au inceput sa aplaude cand am intrat si sa lase totul deoparte, griji, mailuri, telefoane, pentru a mai putea sta putin de vorba.
Pentru unele persoane ce povestesc eu aici poate fi egal cu zero, dar bucuria din sufletul meu nu mi-o poate lua nimeni, cand ma gandesc ca am legat atatea relatii, aprecieri si amintiri. Pentru mine a fost o experienta extraordinara, din care am invatat mult mai mult decat ma asteptam. Scrisorile de recomandare pe care le-am primit m-au emotionat enorm, cuvintele mi-au intrat direct la suflet.
Le multumesc enorm pentru ce m-au invatat, cum m-au facut sa ma simt si pentru toata admiratia lor fata de mine.